ILSA HISTORY - Romanian translation by Mihai Comşulea (www.sporttim.ro)

Aceasta pagina este o incercare de a reconstrui istoria clubului ILSA.

Va rugam sa trimiteti corectii si comentarii la gabibo@gmail.com 

Multumim doamnelor Herzl Bözsi (Boci) si Schwartz Edith pentru contributiile inestimabile legate de primele doua decenii de existenta ale clubului.. 

Cateva din datele care apar mai jos provin de la Federatia Romana de Natatie si Pentatlon Modern  (http://www.swimming.ro/)

Începuturile

Iniţialele ILSA înseamnă Industria Lânii, Societate pe Acţiuni, fabrica de produse textile de renume naţional, fondată în Timişoara în prima decadă a secolului XX. Cunoscută vorbitorilor de limbă maghiară şi germană sub numele de Gyapjuipar şi Wollindustrie, ILSA a fost una dintre fabricile timişorene cu cei mai mulţi angajaţi si cu o reputaţie de a ţine la bunăstarea angajaţilor.

În timpul primilor ani de existenţă, fabrica a deschis o grădiniţă şi creşă pentru copiii angajaţilor. Un perimetru de teren amplasat imediat în vecinătatea fabricii a fost făcut disponibil angajaţilor săi pentru activităţi atletice, în special tenis. Echipa de handbal a lui ILSA ar fi, conform documentelor vremii, prima de profil din ţară. A fost ridicată o clădire pe malurile râului Bega, servind drept centru al noului club de canotaj de la ILSA, una dintre primele iniţiative de acest gen din România. Ideea adăugirii unui bazin de înot s-a născut la finele anilor 1920.

La început, dificultăţile financiare au amânat demararea proiectului. Într-o încercare de a suplimenta fondurile disponibile, un grup de tineri angajaţi ai lui ILSA au început o campanie de colectare a fondurilor prin evenimente dansante şi Ceaiul de Duminică. Taxele de participare la aceste reuniuni au ajutat la finanţarea proiectului de construcţie a bazinului şi, cândva la începutul anilor 1930, bazinul ILSA a devenit o realitate.

Anii '30 şi '40 – Primele două decade – Era de aur a echipei de polo pe apă

Curând după inaugurare, un grup de înotători şi jucători de polo pe apă de la vechiul bazin militar Igiena s-au transferat la noile facilităţi de la ILSA, împreună cu antrenorul lor Ravasz Pali (Hapsi), născut în Ungaria. Printre noii veniţi: Albala Sanyi, Hamburger Gyuri, Balajty Pali, Korniss Erno, Hecht Otto, Stein Sanyi, Zsuska Salay, Lebovits Edith, Stein Duci, Herzl Magda, Spiegel Joli şi un copilandru pe nume Adalbert Sterbenz, poreclit Stubi, care avea să devină campionul indiscutabil al longevităţii la ILSA, rămânând activ în cadrul clubului, în diverse capacităţi, în următoarele 5 decenii. Majorităţii noilor sportivi transferaţi li s-a oferit angajarea în fabrică.

Având o lungime de 33,33 metri, bazinul era pretabil pentru competiţii oficiale de înot şi, cât de curând, ILSA a devenit unul dintre cele mai puternice cluburi de înot şi polo pe apă din România, cu asistenţe numeroase umplând până la refuz împrejurimile acoperite cu iarbă. Primii campioni naţionali de la ILSA au fost Laci Bohunitzki şi Pullok Jenci. Ultimul, un înotător născut în Ungaria, a strâns un total de 9 titluri naţionale în perioada 1933-1939. Salay Zsuska, fiica unuia dintre fondatorii şi principalii susţinători ai clubului, a devenit prima femeie de la ILSA care să câştige un titlu naţional.

Prima participare a echipei de polo pe apă în campionatul naţional a avut loc în 1933. Conform datelor publicate de Federaţia Română de Polo pe Apă, formula originară a echipei a fost Lusztig Laci, Molnar Enci, Bader Heini, Balint Toto, Flesh Bonzo, Ravasz Pali, Fischer (prenume?) şi Freund Imre (Emerich).

Cândva în timpul anilor ‘30, antrenorul Ravasz Pali a părăsit clubul şi oraşul. Poziţia vacantă a fost preluată de Freund Imre, poreclit Apaca, un atlet localnic. Sub conducerea sa, clubul şi-a consolidat reputaţia ca unul dintre cele mai puternice din ţară.

În 1942, angajaţii evrei de la ILSA au fost disponibilizaţi fără preaviz şi deasemenea suspendaţi de la a participa în programele sportive ale clubului. După război, toti cei afectati au fost reinstituiţi iar situaţia a revenit la normal.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, Jancu Bercovici şi Kurthy-Bacsi (prenumele necunoscut), manageri ai clubului, au adus la Timişoara câţiva înotători şi jucători de polo de succes, din alte oraşe. Printre cei nou sosiţi era Torok Gabor (Gabi), născut în Ungaria, un jucător de top de la Ferencvaros Budapesta, care a rămas la club atât ca jucător cât şi ca antrenor până la începutul anilor ‘60. Ducu Munteanu, un brasist din Bucureşti, şi Sarkadi (prenumele?), specializat pe stilul spate, din Cluj, au fost alţi doi notabili înotători de “import” care s-au alăturat clubului la finele anilor ‘40.

Anii imediat postbelici au fost marcaţi de ascensiunea echipei de polo pe apă de la ILSA Timişoara ca forţa numărul unu a României. Condusă de Torok Gabi, care a deţinut simultan rolurile de jucător şi antrenor, şi susţinută de stele ca Adalbert Sterbenz, Norman Zoltan, Weinreich Lazar, Novak Jozsef, Molnar Endre, Bohunitzki Laszlo, Kepich Gyuri, Retscher Adalbert (Ocsi) şi Iosim Octavian, Echipa de Vis de la ILSA (Arany Csapat in limba maghiara) s-a îmbarcat pe o cale de succes ce le-a adus 6 titluri naţionale la rând, începând din 1946, până în 1951. În acelaşi timp, echipa de polo a ILSA a oferit osatura selecţionatei naţionale a României.

Echipa de polo a beneficiat de carierele suprapuse a doi portari de calibru internaţional: Norman Zoltan (Zoli) şi Weinreich Lazar (Lali). Un decent înotător, Weinreich a dublat ca fundaş central, cu Norman Zoli jucând portar. După retragerea lui Norman, Weinreich Lali a devenit portarul de start al celor de la ILSA şi a fost selecţionat ca şi component al echipei naţionale. Deşi considerat drept cel mai bun portar român al momentului, Weinreich Lali a apărat pentru România doar în meciuri disputate pe teritoriul ţării. Fiind perceput ţRomâniei.

Chiar înaintea primei deplasări în străinătate ca şi component al naţionalei României, Adalbert Sterbenz şi-a schimbat numele de familie în Stănescu, ca răspuns la o “sugestie” oficială. Jucând centru, Adalbert Stănescu, poreclit şi Stubi şi Pubi, a condus vreme de mai multe sezoane ierarhia golgeterilor campionatului, marcând multe dintre golurile naţionalei în jocuri internaţionale.

Adăugând succeselor sale în polo pe apă, Bohunitzki Laci a câştigat 4 titluri naţionale pe 100 şi 200 metri liber, ceea ce l-a ridicat la rangul de unul dintre cei mai mari sportivi ai lui ILSA din toate timpurile. Mai apoi, după ce zilele carierei sale de înotător au apus, Bohunitzki a devenit activ în a recruta şi antrena tinere talente. Similar, Torok Gabi şi-a completat reuşitele în poloul de apă cu două titluri naţionale în competiţii de anduranţă în înotul liber.

Sfârşitul decadei a adus în prim-planul scenei naţionale a nataţiei câţiva înotători de la ILSA ca Novak Jozsef (Bupsi), Lovas Peter, Theodor Schaed (Titi), Wiener Greti şi Lucian Bagiu, ale căror cariere au continuat în anii ´50. Wiener Greti s-a căsătorit mai apoi cu colegul de la ILSA Weinreich Lali.

Timişoreancă, Weinreich Greti s-a remarcat în 1947 drept una dintre cele mai bune înotătoare de liber din România. Recunoscută pentru ale sale 8 bătăi pe ciclu, Weinreich Greti a concurat pentru ştafeta de 4×100 metri a României în stilul liber şi a înotat în diverse reuniuni internaţionale. S-a retras din activitatea competiţională în 1953. Soţul ei, Weinreich Lali, a rămas activ la ILSA pâna la mijlocul anilor ’60.

Titu Groza, nepot al liderului comunist Petru Groza, s-a mutat la Timişoara în timpul anilor ‘40 şi curând devenea unul dintre cei mai buni sprinteri ai vremii. Între 1948 şi '53, a câştigat mai multe titluri naţionale şi a participat cu echipa României la reuniuni internaţionale de nataţie.

La finele anilor '40, ştafeta de 4×100 metri mixt, compusă din Weinreich Lali, Titu Groza, Titi Schaed şi Novak Bupsi, a câştigat primul loc la Campionatele Naţionale de Seniori. Weinreich Lali, înotătorul de bras, este un alt sportiv de la ILSA care a câştigat titluri naţionale atât în nataţie cât şi în polo pe apă. În timpul aceleiaşi perioade, Titi Schaed, coechipierul de spate al ştafetei, a câştigat 4 titluri naţionale la categoria juniori, pe 100 şi respectiv 200 metri.

În cursul acelor ani, facilităţile clubului au rămas accesibile doar angajaţilor fabricii şi familiilor lor. O puternică fibră socială a ţinut laolaltă aceste familii nu doar în plan sportiv, membrii clubului participând şi la alte activităţi şi excursii.

Anii 1950 – Participare olimpică la înot şi polo

Clubul şi-a deschis porţile în cursul anilor '50 şi non-angajaţilor fabricii. Costul relativ scăzut al abonamentului anual (circa 100 de lei pe an) a atras la club un mare număr de tineri localnici, un important factor contribuind la succesul ulterior al clubului.

În 1950 şi 1951, condusă şi în continuare de antrenorul-jucător Torok Gabi şi bazându-se pe punctele sale forte, cu Norman Zoli şi Weinreich Lali în poartă, cu abilităţile de mânuire a mingii reliefate de Torok Gabi, cu viteza lui Novak Bupsi şi puterea lui Adalbert Stănescu, echipa de polo pe apă şi-a conservat parcursul câştigător, câştigând titlurile naţionale cu numerele 5 şi 6. Seria de 6 titluri naţionale consecutive a luat sfârşit în 1952, când a cedat poziţia din vârf Stelei.

Echipa de polo pe apă a României a participat în anul 1952 la Jocurile Olimpice de vară de la Helsinki, în Finlanda. ILSA a furnizat nu numai 4 componenţi cheie (Adalbert Stănescu, Norman Zoltan, Torok Gabi şi Iosim Octavian, născut în America), dar şi pe antrenorul Torok Gabi. În lotul olimpic de polo s-au mai regăsit Hoszpodar Zoltan, originar din Arad, care pentru o scurtă perioadă a înotat şi pentru ILSA, la începutul anilor '50. Echipa a încheiat pe locul 17 din 21 de naţionale participante.

Ascensiunea Bucureştiului ca oraş numărul unu al poloului românesc, la începutul anilor '50, a pus capăt dominaţiei interne a lui ILSA. Incapabilă să mai facă faţă cluburilor “amatoare” din capitală, ca şi CCA sau Dinamo, ILSA a rămas totuşi o echipă destul de puternică, concurând cu succes în competiţie cu celelalte centre poloistice din România, cum erau Cluj, Târgu Mureş, Oradea şi Arad. Ironic, Dinamo cucerea în 1957 primul dintr-un lung şir de titluri naţionale sub comanda antrenorului Freund Imre, remarcat în trecut la ILSA.

Echipa naţională a României, concurentă la Campionatul European din 1954, la Torino, a avut în componenţă 3 jucători de la ILSA, şi anume Adalbert Stănescu, Novak Bupsi şi Octavian Iosim.

Drept recunoaştere a contribuţiei lui ILSA pentru jocul de polo, 5 dintre jucătorii săi au fost recompensaţi cu titluri onorifice de autorităţi sportive din România. Stănescu Adalbert a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului, cel mai înalt titlu onorific în această sferă, în vreme ce Iosim Octavian, Retscher Adalbert, Torok Gabi şi Weinreich Lali au fost recompensaţi cu titlul de “Maestru al Sportului”, al doilea titlu ca importanţă.

Echipa de polo de la ILSA a concurat pentru câteva sezoane la mijlocul anilor '50 sub numele de Flamura Roşie, un nume care era la modă in aceea perioadă. In anul 1953, echipa Flamura Roşie a ocupat locul 2 la campionatul national de polo, titlul fiind castigat de CCA Bucuresti. Alaturi de veteranii Stanescu si Torok, s-a remarcat si portarul Jorji Moga, care in aceea perioada a fost unul dintre cei mai buni portari din tara. In final, numele Flamura Rosie a fost abandonat in favoarea vechiului nume, Industria Lânii.

La finele anilor ‘50, cei mai mulţi dintre jucătorii perioadei de glorie de la ILSA s-au retras din activitatea competiţională. Antrenată de fostul jucător Stubi Stănescu, echipa îi includea pe Papa Csopi, Kelemen Laszlo, Laszlo Ioan (Lina), Jorji Moga, Molnar Andrei (Andrish), Kuliner Lica, Marin Man, Dinu Selegianu şi Gavrilă Nicolae. ILSA şi-a menţinut cu aceşti jucători locul în Divizia A, dar în jumătatea sa inferioară.

Versatilitatea i-a adus lui Tiberiu Babeu titluri naţionale atât în înot cât şi în polo, la începutul anilor ‘50, ca membru al loturilor de tineret de la ILSA. La finele carierei sale atletice, Tiberiu Babeu a devenit arbitru în prima ligă de polo.

Anii '50 au produs o mână de înotători de calibru naţional şi internaţional, ca Novak Jozsef (Bupsi), la stilul liber, Weinreich Greti – liber, Lovas Peter – papillon, Bagiu Lucian – liber şi întreceri de anduranţă pe distanţe lungi, Titu Groza – sprinter la liber şi Hoszpodar Zoltan, la liber, sprint şi pe distanţe mari. Prezenţa lui Hoszpodar la ILSA a fost de scurtă durată datorită transferului său la CCA. Printre înotătorii de top ai României la vremea respectivă se mai numărau Greiner Dolfi, la bras, a cărui carieră a inclus şi un pasaj la CCA, Domany Evy, fluture, Greti Reiser, spate, Aurel Cîrmu, precum şi doi sportivi originari din Sibiu, Heitz Felix la bras, de 8 ori campion naţional, şi Lisbeth Bock, la liber, de 14 ori campion naţional în perioada 1948 – 1955.

Novak Bupsi devenea în ‘52 nu numai primul înotător de la ILSA participant la Jocurile Olimpice, ci şi din România, concurând în proba de 100 metri liber şi încheind al 26-lea, cu timpul de un minut. Revenit de la J.O., Novak a rămas unul dintre cei mai buni înotători la liber ai ţării, reprezentând România în reuniuni internaţionale de nataţie. În cursul anilor săi de vârf, 1947-1955, Novak a câştigat o multitudine de titluri naţionale şi a stabilit o serie de recorduri pe ţară.

Titu Groza devenea în 12 aprilie 1952 primul român care să încheie proba de 100 metri liber în sub un minut, cu timpul de 59:20, record stabilit în bazinul Floreasca din Bucureşti. Titu Groza s-a sinucis câţiva ani mai târziu în circumstanţe necunoscute.

Între anii 1950 şi '55, fostul înotător de la ILSA, Hoszpodar Zoltan (Zsoni), a câştigat 8 titluri naţionale în înot, prinzând şi echipa de polo pe apă a României, cu care a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Helsinki şi Melbourne, în 1952 şi ‘56, devenind astfel unicul sportiv de la ILSA care să participe la două ediţii ale acestei competiţii. Echipa a încheiat pe un onorant loc 8 la Melbourne. Hoszpodar Zoltan s-a aflat printre jucătorii care au ales să nu se întoarcă în România, stabilindu-se în SUA.

Membrii echipei de înot de la ILSA au fost îmbrăcaţi în uniforme albastre, o tradiţie ce nu a mai avut însă continuitate în deceniile următoare.

Cândva la mijlocul anilor ‘50 Lucian Bagiu (Gub) şi Stubi Stănescu au fost înjunghiaţi în spate în cursul unei confruntări cu doi răufăcători în Parcul Pionierilor, situat în centrul oraşului. Cu plămânii compromişi datorită unei lovituri directe, cariera lui Gub în nataţie a fost sfâşiată de acest act fără sens în vreme ce Stubi s-a refăcut complet şi a rămas ani buni în contact cu clubul, în diferite roluri.

Proaspăt absolvent al Institutului de Cultură Fizică (ICF) Bucureşti, Lovas Peter, ştiut ca Peter Bacsi, a devenit antrenor al echipei la finele anilor ´50 şi a indus atât competenţă cât şi dedicaţie în programul său, cu vizibile numeroase rezultate în anii ‘60 şi la începutul anilor ‘70.

Anii ‘60 – Participare olimpică la înot

Ancorată de veterani ca Kelemen Laszlo, Papa Csopi şi Laszlo Lina, echipa de polo pe apă de la ILSA i-a mai inclus în perioada de la începutul anilor ‘60 pe Cinteanu Alexandru (Cinti), Bernstein Erno, Martin Botscheller (Botzi), Reuter Csiki, Koch Roderich (Coco), Kuliner Lica şi Roth Andrei (Drishi). Echipa a fost completată în anii următori de un număr de tineri jucători, unii dintre ei, foşti înotători, ca Radu Băncilă, Ladanyi Puki, Ladanyi Czuli, Somorai Peter, Goldstein Peter, Tibi Brătianu, Bohm Gyuri (Jean), Weiszpecher Ladislau (Csocsos), Dan Manolescu, Adler Robert şi Kugel Matei (Matyi), un student originar din Cluj.

Mijlocul şi finele anilor ‘60 a regăsit echipa de polo a ILSA navigând între Divizia A şi B, o situaţie ce s-a perpetuat şi la începutul anilor ´70. Fostul mare portar Norman Zoli a rămas activ pentru câţiva ani buni ca şi antrenor al echipei de juniori a clubului.

Programul de înot fiind în competenţele priceputului Peter Lovas, înotătorii de la ILSA au dobândit din nou notorietate naţională. Sprinterul Robert Ladner (liber), Sala Codruţa (fluture şi liber) şi Baneth Ivan Peter (liber, pe distanţe scurte respectiv lungi) au cucerit cu toţii titluri naţionale, în vreme ce Sala Florian, fratele Codruţei, a fost selecţionat în Lotul Speranţelor ca un înotător de spate recunoscut la nivel naţional.

Baneth Ivan a abandonat înotul într-o mişcare surpriză, alăturându-se în schimb echipei locale de pentatlon modern. Într-un an sau doi, Baneth a devenit cel mai bun din ţară în noua disciplină aleasă.

Punctul culminant al reuniunilor de nataţie al înotătorilor localnici de la începutul anilor ‘60 l-au constituit concursurile în stilul bras, în care un puternic grup de sportivi de valori sensibil egale, şi anume Koch Roderich (Coco), Radu Băncilă, Bohm Gyuri (Jean), Markovici Ladislau (Laci) şi Koszta Ladislau (Laci), au concurat pentru supremaţie. Mai întâi pregătiţi de Titi Schaed, Koszta Laci s-a alăturat aproximativ în 1964 echipei lui Lovas Peter şi în curând a devenit unul dintre cei mai dominanţi înotători din România.

Din păcate, numele maghiar al lui Koszta Laci n-a apărut vreodată în formulă tipărită, presa sportivă din România rebotezându-l drept “Costa Vasile”, o practică discriminatorie deloc nouă în acele vremuri.

Cursele lui Koszta Laci împotriva bucureşteanului Angel Sopterian au fost cele mai atractive concursuri ale finalelor naţionale de la mijlocul şi finele anilor ‘60. Pentru a se impune, Laci a fost nevoit să dea piept nu numai cu un oponent de calitate, care insă apela la o discutabilă lovitură de delfin la fiecare întoarcere, ci şi cu arbitri părtinitori din capitală. Anul 1968 l-a găsit pe Koszta în formă maximă, bătându-şi propriul record pe 100 metri, stilul bras, cu un nou record al României, 1:08:50, ce avea să rămână în picioare vreme de 18 ani.

Koszta Laci şi antrenorul Peter Lovas au reprezentat România în 1968 la Jocurile Olimpice de vară găzduite de Mexico City, unde Laci a obţinut un recomandabil loc 12 în proba de 200 metri bras, cel mai bun rezultat al său. Înaintea încheierii decadei, Koszta şi-a mai adăugat câteva titluri naţionale şi s-a calificat în semifinalele Campionatului European.

Koszta Laci a fost răsplătit în anul 1969 cu titlul onorific de Maestru al Sportului.

Rolik Francisc (Feri) a fost al doilea înotător de succes de la ILSA in aceea perioada. Antrenându-se cu ferocitate, Feri a devenit unul dintre cei mai buni înotători români în probele de liber pe distanţe lungi şi a fost selecţionat în întreceri internaţionale, incluzând un duel româno-francez difuzat în direct la televiziune. În 1969, aidoma colegului său Koszta Laci, Rolik Feri a fost recompensat cu titlul de “Maestru al Sportului”, al doilea ca însemnătate în sportul românesc.

Numeroşii ani de activitate intensă depusă de Deac Alexandru au fost răsplătiţi la finele anilor ‘60, când s-a clasat între cei mai buni din ţară în întrecerile stilului delfin precum si mixt.

Înotând la Ştrandul Tineretului din Bucureşti, echipa de 4×200 metri antrenată de Lovas Peter a cucerit primul loc în finala Campionatului Naţional de Juniori din 1967, impunându-se în ştafeta probei de liber prin Rolik Carol (Karcsi), Bohm Gabi, Rolik Feri şi Deac Alexandru.

O rememorare a anilor ‘60 n-ar fi completă fără menţionarea următorilor înotători cotaţi la nivel naţional: Gotter Gerhard, Eilhardt Karcsi, Pop Şerban, Nemeş Csilla, Doina Pentia, Mircea Pentia (Pif), Prodan Yvonne (Ciuciu), Zarie Eugen (Teddy), Adrian şi Cornel Serdineanţu, Ileana Băncilă, Petri Norbert, Toffler Eva, Ulmeanu Marius, Ioana Baciu, Ghirişan Luci, Kuhn Alexandru, Kovacs Francisc (Schlepi) şi Kun Gheorghe (Gyuri), unul dintre cei foarte puţini înotători de la ILSA care să fi înregistrat victorii în dauna reşiţeanului Zeno Giurasa, cel mai bun din ţară la liber între sportivii sub 18 ani.

Pentru ceva veme în cursul anilor ’60, Mociunski Stelian şi Titi Schaed au antrenat diferite grupuri de înotători ce au concurat cu oarecare succes împotriva echipei lui Peter Lovas. Echipele de polo pe apă şi înot de la ILSA au primit sprijin suplimentar din partea unor entuziaşti ca Szuhanek Gyuri şi Perl Miklos (Miki-Bacsi), ale căror atribuţiuni au inclus probleme de administraţie, rezolvarea călătoriilor şi susţinerea sportivilor.

Anii ‘70

Anii ‘70, care au început cu surprinzătoarea plecare a lui Lovas Peter în Germania. Tot ceea ce se ştie este că, pe când se afla în Austria, Peter-Bacsi a ales să nu mai revină în ţara sa de origine. A ajuns să se stabilească în Freiburg (Germania), unde şi-a continuat cariera de antrenor până la prematura sa trecere în nefiinţă, în 2001.

Pierderea celui mai bun antrenor de înot n-a fost imediat resimţită la ILSA. Concurând în noul bazin acoperit al Complexului Olimpic din Bucureşti, ştafeta de 4×100 metri mixt a clubului a obţinut primul loc la Campionatul Internaţional în bazin acoperit al României, o întrecere anuală având la start înotători din numeroase naţiuni europene. Aceasta ar putea fi cea mai bună evoluţie a înotătorilor de la ILSA în arena internaţională. Ştafeta a fost alcătuită din Vladimir Belea (spate), Koszta Laci (bras), Deac Alexandru (fluture) şi Rolik Feri (liber).

Rolik Feri a abandonat înotul în 1971 şi s-a alăturat echipei de pentatlon modern a lui Baneth Ivan. Aproape peste noapte, s-a impus ca fiind unul dintre cei mai buni din ţară, fiind cooptat în reprezentativa României, iar apoi, aidoma lui Baneth Ivan, a plecat în Germania, în 1975.

Poziţia de antrenor de înot rămasă vacantă în urma plecării lui Lovas Peter a fost ocupată de Codruţa Sala-Paraschiv, fosta remarcabilă sportivă în formaţia lui Peter-Bacsi şi ea însăşi un antrenor cu credibilitate. Asistată iniţial de Ioana Baciu-Heder şi de perenul entuziast Szuhanek Gyuri, echipa antrenorilor de înot de la ILSA a fost ulterior întărită prin sosirea Doinei Penţia, o altă fostă înotătoare din echipa lui Lovas Peter.

Continuând să se antreneze sub bagheta lui Codruţa Sala-Paraschiv, Rolik Karcsi s-a propulsat între cei mai buni înotători români ai vremii. Specializându-se în probele de 100 şi 200 metri fluture, Rolik Karcsi a câştigat două titluri naţionale în bazin acoperit, încheind al doilea în întrecerile naţionale în aer liber şi devenind component al echipei României. Performanţele sale consistente în arena internă respectiv internaţională i-au apropiat titlul de Maestru al Sportului, un acelaşi titlu onorific conferit în 1969 fratelui său mai mare, Feri. Din păcate, respectiva perioadă a fost nefast marcată de tragicul deces al lui Rolik Gyuri, cel mai tânăr dintre cei 3 fraţi Rolik, la rândul său un talentat înotător.

Koszta Laci, Deac Sandu şi Rolik Karcsi erau deja retraşi în 1973 din activitatea competiţională, iar un nou val de mai tineri înotători a apărut în prim-plan, conţinându-i pe Doris Schneider, Liselotte Seidl, Traute Leutschaft, Karin Parutsch, Sanda Busuioc, Kun Andrei (fratele mai mic al lui Kun Gyuri), Alfred Braunecker şi Habetler Holger.

Bazinul de înot de la ILSA a devenit la începutul anilor ‘70 o incintă acoperită, ceea ce constituia o iniţiativă de o înţelepciune îndoielnică. În vreme ce pregătirile pe perioada sezonului rece au beneficiat de pe urma acoperirii bazinului, ventilaţia precară şi absenţa unui sistem de aer condiţionat au constituit neajunsuri. Inaugurarea mult îmbunătăţitului bazin acoperit din cartierul Circumvalaţiunii a generat o migraţie în oraş a înotătorilor şi antrenorilor lor, ce a pus de fapt punct programului de înot de la ILSA.

Începutul anilor ‘70 a marcat sfârşitul carierei de antrenor a lui Adalbert Stănescu. Cu fostul jucător Alexandru Cinteanu la cârmă, echipa de polo pe apă a continuat să se pregătească şi să evolueze cu succes minim în locaţia sa istorică.

Anii ‘80 – Începutul sfîrşitului

Neavînd parte de jucători de calitate şi fără beneficiile unor bune condiţii de antrenament, declinul echipei de polo pe apă a continuat neabătut. Cu un sprijin total din partea managementului întreprinderii, antrenorul Cinteanu a căutat ajutor din exterior, care a sosit în persoana lui Constantin (Costel) Manea, un jucător de polo pe apă din Bucureşti, care s-a mutat în Timişoara în 1982. La puţin timp după sosirea sa şi ajutat de jucătorul veteran Weiszpecher Laci, Manea Costel a iniţiat o intensivă campanie de recrutare prin şcolile timişorene, acţiune ce a adus sînge proaspăt în programul de tineret al clubului. Echipa de juniori a lui ILSA, alcătuită aproape în exclusivitate din noi recruţi, a reuşit în 1984 să se reconecteze cu cele mai bune grupări din ţară, calificîndu-se la finalele naţionale. În aceeaşi perioadă Manea Costel a figurat şi ca jucător, pe lîngă rolurile de antrenor secund şi partener de idei al lui Cinteanu.

Scăderea standardului de viaţă a generat o migraţie fără precedent a jucătorilor de polo pe apă din alte centre din ţară spre Timişoara, oraş perceput ca oferind mai bune condiţii de viaţă decît alte localităţi din România. Diversele formule ale anilor ´80 au inclus localnici ca Peter Somorai şi Laci Weiszpecher, ambii la echipă din anii ‘60, Vasile Grecu, Nandor Toth, Dr. Caius Solovan, Alexandru Friedman, Harald Ziegler, Adrian (Ledi) Lederer, Arthur Wachter, Mircea Ursu, Mihai Laiu, Pascariu, Apostol, Stîngaciu, Kolhammer, Grada, Deşliu, precum şi cîteva implanturi din Bucureşti, Arad şi Cluj, printre care Emil Tătaru, Ioan Dingu, Florin Florincescu, Doru Spînu, Huber, Colceriu, Marin Sterpu, Nicolae Andreescu, Todoruţ, Fărcuţă, Boroş şi Adrian Munteanu, component al naţionalei României.

Beneficiind de această neaşteptată infuzie de talent, echipa a revenit încă o dată în elita naţională iar în 1983 a reuşit să înfrîngă puterea zilei, Steaua Bucureşti, într-un joc disputat la Oradea, fără doar şi poate cel mai bun rezultat ca antrenor repurtat de Cinteanu. Acelaşi an a adus şi o altă schimbare: măcinat de deteriorarea stării sale de sănătate, antrenorul Cinteanu s-a retras din postura de frunte, făcîndu-i loc noului sosit Iuliu Olac, un fost jucător al naţionalei României şi al Rapidului. La timonă cu noul său antrenor, echipa şi-a menţinut poziţia în prima ligă naţională, dar fără a ieşi în evidenţă. Rolul de antrenor principal a fost preluat în 1988 de Marin Sterpu.

În 1985, după 15 ani de deteriorare fizică, incinta ce găzduia bazinul de înot a suferit o majoră regenerare, incluzînd, printre altele, un sistem de încălzire care – în mod ironic – avea să rămînă neutilizat, datorită crizei de combustibil.

Anii ‘80 au constituit prima decadă fără un program activ de înot la ILSA.

Anii ‘90 – Sfîrşitul

Decada a debutat cu trecerea în nefiinţă a lui Alexandru Cinteanu, a cărui existenţă a fost asociată îndeaproape cu clubul ILSA vreme de peste 4 decenii, mai întîi ca jucător, apoi ca antrenor.

Puţine sunt ştiute despre ultimii ani ai programului de polo pe apă de la ILSA. Rănită de un acut gol financiar, echipa de polo pe apă, ultima entitate supravieţuitoare a unui cândva efervescent club, s-a dezintegrat oficial în 1999.