ILSA HISTORY - Romanian translation by Mihai Comşulea (www.sporttim.ro)
Aceasta pagina este o incercare de a reconstrui istoria clubului ILSA.
Va rugam sa trimiteti corectii si comentarii la gabibo@gmail.com
Multumim doamnelor Herzl Bözsi (Boci) si Schwartz Edith pentru contributiile inestimabile legate de primele doua decenii de existenta ale clubului..
Cateva din datele care apar mai jos provin de la Federatia Romana de Natatie si Pentatlon Modern (http://www.swimming.ro/)
Începuturile
Iniţialele
ILSA înseamnă Industria Lânii, Societate pe Acţiuni, fabrica de
produse textile de renume naţional, fondată în Timişoara în
prima decadă a secolului XX. Cunoscută vorbitorilor de limbă
maghiară şi germană sub numele de Gyapjuipar şi
Wollindustrie, ILSA a fost una dintre fabricile timişorene cu cei mai mulţi
angajaţi si cu o reputaţie de a ţine la bunăstarea angajaţilor.
În
timpul primilor ani de existenţă, fabrica a deschis o grădiniţă
şi creşă pentru copiii angajaţilor. Un perimetru de teren
amplasat imediat în vecinătatea fabricii a fost făcut disponibil
angajaţilor săi pentru activităţi atletice, în special
tenis. Echipa de handbal a lui ILSA ar fi, conform documentelor vremii, prima de
profil din ţară. A fost ridicată o clădire pe malurile râului
Bega, servind drept centru al noului club de canotaj de la ILSA, una dintre
primele iniţiative de acest gen din România. Ideea adăugirii unui
bazin de înot s-a născut la finele anilor 1920.
La început, dificultăţile financiare au amânat demararea proiectului.
Într-o încercare de a suplimenta fondurile disponibile, un grup de tineri
angajaţi ai lui ILSA au început o campanie de colectare a fondurilor prin
evenimente dansante şi Ceaiul de Duminică. Taxele de participare la
aceste reuniuni au ajutat la finanţarea proiectului de construcţie a
bazinului şi, cândva la începutul anilor 1930, bazinul ILSA a devenit o
realitate.
Anii '30 şi '40 –
Primele două decade – Era de aur a echipei de polo pe apă
Curând după inaugurare, un grup de
înotători şi jucători de polo pe apă de la vechiul bazin
militar Igiena s-au transferat la noile facilităţi de la ILSA,
împreună cu antrenorul lor Ravasz Pali (Hapsi), născut în Ungaria.
Printre noii veniţi: Albala Sanyi, Hamburger Gyuri, Balajty Pali, Korniss
Erno, Hecht Otto, Stein Sanyi, Zsuska Salay, Lebovits Edith, Stein Duci, Herzl
Magda, Spiegel Joli şi un copilandru pe nume Adalbert Sterbenz, poreclit
Stubi, care avea să devină campionul indiscutabil al
longevităţii la ILSA, rămânând activ în cadrul clubului, în
diverse capacităţi, în următoarele 5 decenii.
Majorităţii noilor sportivi transferaţi li s-a oferit angajarea
în fabrică.
Având o lungime de 33,33 metri, bazinul era
pretabil pentru competiţii oficiale de înot şi, cât de curând, ILSA
a devenit unul dintre cele mai puternice cluburi de înot şi polo pe
apă din România, cu asistenţe numeroase umplând până la refuz
împrejurimile acoperite cu iarbă. Primii campioni naţionali de la
ILSA au fost Laci Bohunitzki şi Pullok Jenci. Ultimul, un înotător
născut în Ungaria, a strâns un total de 9 titluri naţionale în
perioada 1933-1939. Salay Zsuska, fiica unuia dintre fondatorii şi
principalii susţinători ai clubului, a devenit prima femeie de la ILSA
care să câştige un titlu naţional.
Prima participare a echipei de polo pe
apă în campionatul naţional a avut loc în 1933. Conform datelor
publicate de Federaţia Română de Polo pe Apă, formula
originară a echipei a fost Lusztig Laci, Molnar Enci, Bader Heini, Balint
Toto, Flesh Bonzo, Ravasz Pali, Fischer (prenume?) şi Freund Imre (Emerich).
Cândva în timpul anilor ‘30, antrenorul
Ravasz Pali a părăsit clubul şi oraşul. Poziţia
vacantă a fost preluată de Freund Imre, poreclit Apaca, un atlet
localnic. Sub conducerea sa, clubul şi-a consolidat reputaţia ca unul
dintre cele mai puternice din ţară.
În 1942, angajaţii evrei de la ILSA au
fost disponibilizaţi fără preaviz şi deasemenea
suspendaţi de la a participa în programele sportive ale clubului. După
război, toti cei afectati au fost reinstituiţi iar situaţia a
revenit la normal.
Imediat după cel de-al doilea
război mondial, Jancu Bercovici şi Kurthy-Bacsi (prenumele necunoscut),
manageri ai clubului, au adus la Timişoara câţiva înotători
şi jucători de polo de succes, din alte oraşe. Printre cei nou
sosiţi era Torok Gabor (Gabi), născut în Ungaria, un jucător de
top de la Ferencvaros Budapesta, care a rămas la club atât ca jucător
cât şi ca antrenor până la începutul anilor ‘60. Ducu Munteanu,
un brasist din Bucureşti, şi Sarkadi (prenumele?), specializat pe
stilul spate, din Cluj, au fost alţi doi notabili înotători de “import”
care s-au alăturat clubului la finele anilor ‘40.
Anii imediat postbelici au fost marcaţi
de ascensiunea echipei de polo pe apă de la ILSA Timişoara ca
forţa numărul unu a României. Condusă de Torok Gabi, care a
deţinut simultan rolurile de jucător şi antrenor, şi
susţinută de stele ca Adalbert Sterbenz, Norman Zoltan, Weinreich
Lazar, Novak Jozsef, Molnar Endre, Bohunitzki Laszlo, Kepich Gyuri, Retscher
Adalbert (Ocsi) şi Iosim Octavian, Echipa de Vis de la ILSA (Arany Csapat
in limba maghiara) s-a îmbarcat pe o cale de succes ce le-a adus 6 titluri naţionale
la rând, începând din 1946, până în 1951. În acelaşi timp,
echipa de polo a ILSA a oferit osatura selecţionatei naţionale a României.
Echipa de polo a beneficiat de carierele
suprapuse a doi portari de calibru internaţional: Norman Zoltan (Zoli)
şi Weinreich Lazar (Lali). Un decent înotător, Weinreich a dublat ca
fundaş central, cu Norman Zoli jucând portar. După retragerea lui
Norman, Weinreich Lali a devenit portarul de start al celor de la ILSA şi a
fost selecţionat ca şi component al echipei naţionale. Deşi
considerat drept cel mai bun portar român al momentului, Weinreich Lali a apărat
pentru România doar în meciuri disputate pe teritoriul ţării. Fiind
perceput ţRomâniei.
Chiar înaintea primei deplasări în
străinătate ca şi component al naţionalei României,
Adalbert Sterbenz şi-a schimbat numele de familie în Stănescu, ca
răspuns la o “sugestie” oficială. Jucând centru, Adalbert Stănescu,
poreclit şi Stubi şi Pubi, a condus vreme de mai multe sezoane
ierarhia golgeterilor campionatului, marcând multe dintre golurile naţionalei
în jocuri internaţionale.
Adăugând succeselor sale în polo pe
apă, Bohunitzki Laci a câştigat 4 titluri naţionale pe 100
şi 200 metri liber, ceea ce l-a ridicat la rangul de unul dintre cei mai
mari sportivi ai lui ILSA din toate timpurile. Mai apoi, după ce zilele
carierei sale de înotător au apus, Bohunitzki a devenit activ în a
recruta şi antrena tinere talente. Similar, Torok Gabi şi-a completat
reuşitele în poloul de apă cu două titluri naţionale în
competiţii de anduranţă în înotul liber.
Sfârşitul decadei a adus în prim-planul
scenei naţionale a nataţiei câţiva înotători de la ILSA ca
Novak Jozsef (Bupsi), Lovas Peter, Theodor Schaed (Titi), Wiener Greti şi
Lucian Bagiu, ale căror cariere au continuat în anii ´50. Wiener Greti
s-a căsătorit mai apoi cu colegul de la ILSA Weinreich Lali.
Timişoreancă, Weinreich Greti s-a
remarcat în 1947 drept una dintre cele mai bune înotătoare de liber din
România. Recunoscută pentru ale sale 8 bătăi pe ciclu, Weinreich
Greti a concurat pentru ştafeta de 4×100 metri a României
în stilul liber şi a înotat în diverse reuniuni internaţionale. S-a
retras din activitatea competiţională în 1953. Soţul ei,
Weinreich Lali, a rămas activ la ILSA pâna la mijlocul anilor ’60.
Titu
Groza, nepot al liderului comunist Petru Groza, s-a mutat la Timişoara în
timpul anilor ‘40 şi curând devenea unul dintre cei mai buni sprinteri
ai vremii. Între 1948 şi '53, a câştigat mai multe titluri naţionale
şi a participat cu echipa României la reuniuni internaţionale de nataţie.
La
finele anilor '40, ştafeta de 4×100 metri mixt, compusă din
Weinreich Lali, Titu Groza, Titi Schaed şi Novak Bupsi, a câştigat
primul loc la Campionatele Naţionale de Seniori. Weinreich Lali, înotătorul
de bras, este un alt sportiv de la ILSA care a câştigat titluri naţionale
atât în nataţie cât şi în polo pe apă. În timpul aceleiaşi
perioade, Titi Schaed, coechipierul de spate al ştafetei, a câştigat
4 titluri naţionale la categoria juniori, pe 100 şi respectiv 200
metri.
În
cursul acelor ani, facilităţile clubului au rămas accesibile doar
angajaţilor fabricii şi familiilor lor. O puternică fibră
socială a ţinut laolaltă aceste familii nu doar în plan sportiv,
membrii clubului participând şi la alte activităţi şi
excursii.
Anii 1950 – Participare
olimpică la înot şi polo
Clubul
şi-a deschis porţile în cursul anilor '50 şi non-angajaţilor
fabricii. Costul relativ scăzut al abonamentului anual (circa 100 de lei pe
an) a atras la club un mare număr de tineri localnici, un important factor
contribuind la succesul ulterior al clubului.
În
1950 şi 1951, condusă şi în continuare de antrenorul-jucător
Torok Gabi şi bazându-se pe punctele sale forte, cu Norman Zoli şi
Weinreich Lali în poartă, cu abilităţile de mânuire a mingii
reliefate de Torok Gabi, cu viteza lui Novak Bupsi şi puterea lui Adalbert
Stănescu, echipa de polo pe apă şi-a conservat parcursul câştigător,
câştigând titlurile naţionale cu numerele 5 şi 6. Seria de 6
titluri naţionale consecutive a luat sfârşit în 1952, când a cedat
poziţia din vârf Stelei.
Echipa
de polo pe apă a României a participat în anul 1952 la Jocurile Olimpice
de vară de la Helsinki, în Finlanda. ILSA a furnizat nu numai 4 componenţi
cheie (Adalbert Stănescu, Norman Zoltan, Torok Gabi şi Iosim Octavian,
născut în America), dar şi pe antrenorul Torok Gabi. În lotul
olimpic de polo s-au mai regăsit Hoszpodar Zoltan, originar din Arad, care
pentru o scurtă perioadă a înotat şi pentru ILSA, la începutul
anilor '50. Echipa a încheiat pe locul 17 din 21 de naţionale
participante.
Ascensiunea
Bucureştiului ca oraş numărul unu al poloului românesc, la începutul
anilor '50, a pus capăt dominaţiei interne a lui ILSA. Incapabilă
să mai facă faţă cluburilor “amatoare” din capitală,
ca şi CCA sau Dinamo, ILSA a rămas totuşi o echipă destul de
puternică, concurând cu succes în competiţie cu celelalte centre
poloistice din România, cum erau Cluj, Târgu Mureş, Oradea şi Arad.
Ironic, Dinamo cucerea în 1957 primul dintr-un lung şir de titluri naţionale
sub comanda antrenorului Freund Imre, remarcat în trecut la ILSA.
Echipa
naţională a României, concurentă la Campionatul European din
1954, la Torino, a avut în componenţă 3 jucători de la ILSA,
şi anume Adalbert Stănescu, Novak Bupsi şi Octavian Iosim.
Drept
recunoaştere a contribuţiei lui ILSA pentru jocul de polo, 5 dintre
jucătorii săi au fost recompensaţi cu titluri onorifice de
autorităţi sportive din România. Stănescu Adalbert a primit
titlul de Maestru Emerit al Sportului, cel mai înalt titlu onorific în această
sferă, în vreme ce Iosim Octavian, Retscher Adalbert, Torok Gabi şi
Weinreich Lali au fost recompensaţi cu titlul de “Maestru al Sportului”,
al doilea titlu ca importanţă.
Echipa
de polo de la ILSA a concurat pentru câteva sezoane la mijlocul anilor '50
sub numele de Flamura Roşie, un nume care era la modă in aceea perioadă.
In anul 1953, echipa Flamura Roşie a ocupat locul 2 la campionatul national
de polo, titlul fiind castigat de CCA Bucuresti. Alaturi de veteranii Stanescu
si Torok, s-a remarcat si portarul Jorji Moga, care in aceea perioada a fost
unul dintre cei mai buni portari din tara. In final, numele Flamura Rosie a fost
abandonat in favoarea vechiului nume, Industria Lânii.
La
finele anilor ‘50, cei mai mulţi dintre jucătorii perioadei de
glorie de la ILSA s-au retras din activitatea competiţională. Antrenată
de fostul jucător Stubi Stănescu, echipa îi includea pe Papa Csopi,
Kelemen Laszlo, Laszlo Ioan (Lina), Jorji Moga, Molnar Andrei (Andrish), Kuliner
Lica, Marin Man, Dinu Selegianu şi Gavrilă Nicolae. ILSA şi-a menţinut
cu aceşti jucători locul în Divizia A, dar în jumătatea sa
inferioară.
Versatilitatea
i-a adus lui Tiberiu Babeu titluri naţionale atât în înot cât şi
în polo, la începutul anilor ‘50, ca membru al loturilor de tineret de la
ILSA. La finele carierei sale atletice, Tiberiu Babeu a devenit arbitru în
prima ligă de polo.
Anii '50 au produs o mână de înotători de calibru naţional şi
internaţional, ca Novak Jozsef (Bupsi), la stilul liber, Weinreich Greti
– liber, Lovas Peter – papillon, Bagiu Lucian – liber şi întreceri
de anduranţă pe distanţe lungi, Titu Groza – sprinter la liber
şi Hoszpodar Zoltan, la liber, sprint şi pe distanţe mari. Prezenţa
lui Hoszpodar la ILSA a fost de scurtă durată datorită
transferului său la CCA. Printre înotătorii de top ai României la
vremea respectivă se mai numărau Greiner Dolfi, la bras, a cărui
carieră a inclus şi un pasaj la CCA, Domany Evy, fluture, Greti Reiser,
spate, Aurel Cîrmu, precum şi doi sportivi originari din Sibiu, Heitz
Felix la bras, de 8 ori campion naţional, şi Lisbeth Bock, la liber,
de 14 ori campion naţional în perioada 1948 – 1955.
Novak
Bupsi devenea în ‘52 nu numai primul înotător de la ILSA participant la
Jocurile Olimpice, ci şi din România, concurând în proba de 100 metri
liber şi încheind al 26-lea, cu timpul de un minut. Revenit de la J.O.,
Novak a rămas unul dintre cei mai buni înotători la liber ai
ţării, reprezentând România în reuniuni internaţionale de nataţie.
În cursul anilor săi de vârf, 1947-1955, Novak a câştigat o
multitudine de titluri naţionale şi a stabilit o serie de recorduri pe
ţară.
Titu
Groza devenea în 12 aprilie 1952 primul român care să încheie proba de
100 metri liber în sub un minut, cu timpul de 59:20, record stabilit în
bazinul Floreasca din Bucureşti. Titu Groza s-a sinucis câţiva ani
mai târziu în circumstanţe necunoscute.
Între
anii 1950 şi '55, fostul înotător de la ILSA, Hoszpodar Zoltan (Zsoni),
a câştigat 8 titluri naţionale în înot, prinzând şi echipa de
polo pe apă a României, cu care a participat la Jocurile Olimpice de vară
de la Helsinki şi Melbourne, în 1952 şi ‘56, devenind astfel unicul
sportiv de la ILSA care să participe la două ediţii ale acestei
competiţii. Echipa a încheiat pe un onorant loc 8 la Melbourne. Hoszpodar
Zoltan s-a aflat printre jucătorii care au ales să nu se întoarcă
în România, stabilindu-se în SUA.
Membrii
echipei de înot de la ILSA au fost îmbrăcaţi în uniforme albastre,
o tradiţie ce nu a mai avut însă continuitate în deceniile următoare.
Cândva
la mijlocul anilor ‘50 Lucian Bagiu (Gub) şi Stubi Stănescu au fost
înjunghiaţi în spate în cursul unei confruntări cu doi răufăcători
în Parcul Pionierilor, situat în centrul oraşului. Cu plămânii
compromişi datorită unei lovituri directe, cariera lui Gub în nataţie
a fost sfâşiată de acest act fără sens în vreme ce Stubi
s-a refăcut complet şi a rămas ani buni în contact cu clubul, în
diferite roluri.
Proaspăt
absolvent al Institutului de Cultură Fizică (ICF) Bucureşti,
Lovas Peter, ştiut ca Peter Bacsi, a devenit antrenor al echipei la finele
anilor ´50 şi a indus atât competenţă cât şi dedicaţie
în programul său, cu vizibile numeroase rezultate în anii ‘60 şi
la începutul anilor ‘70.
Anii ‘60 –
Participare olimpică la înot
Ancorată
de veterani ca Kelemen Laszlo, Papa Csopi şi Laszlo Lina, echipa de polo pe
apă de la ILSA i-a mai inclus în perioada de la începutul anilor ‘60 pe
Cinteanu Alexandru (Cinti), Bernstein Erno, Martin Botscheller (Botzi), Reuter
Csiki, Koch Roderich (Coco), Kuliner Lica şi Roth Andrei (Drishi). Echipa a
fost completată în anii următori de un număr de tineri jucători,
unii dintre ei, foşti înotători, ca Radu Băncilă, Ladanyi
Puki, Ladanyi Czuli, Somorai Peter, Goldstein Peter, Tibi Brătianu, Bohm
Gyuri (Jean), Weiszpecher Ladislau (Csocsos), Dan Manolescu, Adler Robert şi
Kugel Matei (Matyi), un student originar din Cluj.
Mijlocul
şi finele anilor ‘60 a regăsit echipa de polo a ILSA navigând între
Divizia A şi B, o situaţie ce s-a perpetuat şi la începutul
anilor ´70. Fostul mare portar Norman Zoli a rămas activ pentru câţiva
ani buni ca şi antrenor al echipei de juniori a clubului.
Programul
de înot fiind în competenţele priceputului Peter Lovas, înotătorii
de la ILSA au dobândit din nou notorietate naţională. Sprinterul
Robert Ladner (liber), Sala Codruţa (fluture şi liber) şi Baneth
Ivan Peter (liber, pe distanţe scurte respectiv lungi) au cucerit cu toţii
titluri naţionale, în vreme ce Sala Florian, fratele Codruţei, a fost
selecţionat în Lotul Speranţelor ca un înotător de spate
recunoscut la nivel naţional.
Baneth
Ivan a abandonat înotul într-o mişcare surpriză, alăturându-se
în schimb echipei locale de pentatlon modern. Într-un an sau doi, Baneth a
devenit cel mai bun din ţară în noua disciplină aleasă.
Punctul
culminant al reuniunilor de nataţie al înotătorilor localnici de la
începutul anilor ‘60 l-au constituit concursurile în stilul bras, în care
un puternic grup de sportivi de valori sensibil egale, şi anume Koch
Roderich (Coco), Radu Băncilă, Bohm Gyuri (Jean), Markovici Ladislau (Laci)
şi Koszta Ladislau (Laci), au concurat pentru supremaţie. Mai întâi
pregătiţi de Titi Schaed, Koszta Laci s-a alăturat aproximativ în
1964 echipei lui Lovas Peter şi în curând a devenit unul dintre cei mai
dominanţi înotători din România.
Din
păcate, numele maghiar al lui Koszta Laci n-a apărut vreodată în
formulă tipărită, presa sportivă din România rebotezându-l
drept “Costa Vasile”, o practică discriminatorie deloc nouă în
acele vremuri.
Cursele
lui Koszta Laci împotriva bucureşteanului Angel Sopterian au fost cele mai
atractive concursuri ale finalelor naţionale de la mijlocul şi finele
anilor ‘60. Pentru a se impune, Laci a fost nevoit să dea piept nu numai
cu un oponent de calitate, care insă apela la o discutabilă lovitură
de delfin la fiecare întoarcere, ci şi cu arbitri părtinitori din
capitală. Anul 1968 l-a găsit pe Koszta în formă maximă, bătându-şi
propriul record pe 100 metri, stilul bras, cu un nou record al României,
1:08:50, ce avea să rămână în picioare vreme de 18 ani.
Koszta
Laci şi antrenorul Peter Lovas au reprezentat România în 1968 la Jocurile
Olimpice de vară găzduite de Mexico City, unde Laci a obţinut un
recomandabil loc 12 în proba de 200 metri bras, cel mai bun rezultat al său.
Înaintea încheierii decadei, Koszta şi-a mai adăugat câteva titluri
naţionale şi s-a calificat în semifinalele Campionatului European.
Koszta
Laci a fost răsplătit în anul 1969 cu titlul onorific de Maestru al
Sportului.
Rolik
Francisc (Feri) a fost al doilea înotător de succes de la ILSA in aceea
perioada. Antrenându-se cu ferocitate, Feri a devenit unul dintre cei mai buni
înotători români în probele de liber pe distanţe lungi şi a
fost selecţionat în întreceri internaţionale, incluzând un duel româno-francez
difuzat în direct la televiziune. În 1969, aidoma colegului său Koszta
Laci, Rolik Feri a fost recompensat cu titlul de “Maestru al Sportului”, al
doilea ca însemnătate în sportul românesc.
Numeroşii
ani de activitate intensă depusă de Deac Alexandru au fost răsplătiţi
la finele anilor ‘60, când s-a clasat între cei mai buni din ţară
în întrecerile stilului delfin precum si mixt.
Înotând
la Ştrandul Tineretului din Bucureşti, echipa de 4×200 metri antrenată
de Lovas Peter a cucerit primul loc în finala Campionatului Naţional de
Juniori din 1967, impunându-se în ştafeta probei de liber prin Rolik
Carol (Karcsi), Bohm Gabi, Rolik Feri şi Deac Alexandru.
O
rememorare a anilor ‘60 n-ar fi completă fără menţionarea
următorilor înotători cotaţi la nivel naţional: Gotter
Gerhard, Eilhardt Karcsi, Pop Şerban, Nemeş Csilla, Doina Pentia,
Mircea Pentia (Pif), Prodan Yvonne (Ciuciu), Zarie Eugen (Teddy), Adrian şi
Cornel Serdineanţu, Ileana Băncilă, Petri Norbert, Toffler Eva,
Ulmeanu Marius, Ioana Baciu, Ghirişan Luci, Kuhn Alexandru, Kovacs Francisc
(Schlepi) şi Kun Gheorghe (Gyuri), unul dintre cei foarte puţini înotători
de la ILSA care să fi înregistrat victorii în dauna reşiţeanului
Zeno Giurasa, cel mai bun din ţară la liber între sportivii sub 18
ani.
Pentru
ceva veme în cursul anilor ’60, Mociunski Stelian şi Titi Schaed au
antrenat diferite grupuri de înotători ce au concurat cu oarecare succes
împotriva echipei lui Peter Lovas. Echipele de polo pe apă şi înot
de la ILSA au primit sprijin suplimentar din partea unor entuziaşti ca
Szuhanek Gyuri şi Perl Miklos (Miki-Bacsi), ale căror atribuţiuni
au inclus probleme de administraţie, rezolvarea călătoriilor
şi susţinerea sportivilor.
Anii ‘70
Anii
‘70, care au început cu surprinzătoarea plecare a lui Lovas Peter în
Germania. Tot ceea ce se ştie este că, pe când se afla în Austria,
Peter-Bacsi a ales să nu mai revină în ţara sa de origine. A
ajuns să se stabilească în Freiburg (Germania), unde şi-a
continuat cariera de antrenor până la prematura sa trecere în nefiinţă,
în 2001.
Pierderea
celui mai bun antrenor de înot n-a fost imediat resimţită la ILSA.
Concurând în noul bazin acoperit al Complexului Olimpic din Bucureşti,
ştafeta de 4×100 metri mixt a clubului a obţinut primul loc la
Campionatul Internaţional în bazin acoperit al României, o întrecere
anuală având la start înotători din numeroase naţiuni europene.
Aceasta ar putea fi cea mai bună evoluţie a înotătorilor de la
ILSA în arena internaţională. Ştafeta a fost alcătuită
din Vladimir Belea (spate), Koszta Laci (bras), Deac Alexandru (fluture) şi
Rolik Feri (liber).
Rolik
Feri a abandonat înotul în 1971 şi s-a alăturat echipei de pentatlon
modern a lui Baneth Ivan. Aproape peste noapte, s-a impus ca fiind unul dintre
cei mai buni din ţară, fiind cooptat în reprezentativa României, iar
apoi, aidoma lui Baneth Ivan, a plecat în Germania, în 1975.
Poziţia
de antrenor de înot rămasă vacantă în urma plecării lui
Lovas Peter a fost ocupată de Codruţa Sala-Paraschiv, fosta remarcabilă
sportivă în formaţia lui Peter-Bacsi şi ea însăşi un
antrenor cu credibilitate. Asistată iniţial de Ioana Baciu-Heder
şi de perenul entuziast Szuhanek Gyuri, echipa antrenorilor de înot de la
ILSA a fost ulterior întărită prin sosirea Doinei Penţia, o altă
fostă înotătoare din echipa lui Lovas Peter.
Continuând
să se antreneze sub bagheta lui Codruţa Sala-Paraschiv, Rolik Karcsi
s-a propulsat între cei mai buni înotători români ai vremii. Specializându-se
în probele de 100 şi 200 metri fluture, Rolik Karcsi a câştigat două
titluri naţionale în bazin acoperit, încheind al doilea în întrecerile
naţionale în aer liber şi devenind component al echipei României.
Performanţele sale consistente în arena internă respectiv internaţională
i-au apropiat titlul de Maestru al Sportului, un acelaşi titlu onorific
conferit în 1969 fratelui său mai mare, Feri. Din păcate, respectiva
perioadă a fost nefast marcată de tragicul deces al lui Rolik Gyuri,
cel mai tânăr dintre cei 3 fraţi Rolik, la rândul său un
talentat înotător.
Koszta
Laci, Deac Sandu şi Rolik Karcsi erau deja retraşi în 1973 din
activitatea competiţională, iar un nou val de mai tineri înotători
a apărut în prim-plan, conţinându-i pe Doris Schneider, Liselotte
Seidl, Traute Leutschaft, Karin Parutsch, Sanda Busuioc, Kun Andrei (fratele mai
mic al lui Kun Gyuri), Alfred Braunecker şi Habetler Holger.
Bazinul
de înot de la ILSA a devenit la începutul anilor ‘70 o incintă acoperită,
ceea ce constituia o iniţiativă de o înţelepciune îndoielnică.
În vreme ce pregătirile pe perioada sezonului rece au beneficiat de pe
urma acoperirii bazinului, ventilaţia precară şi absenţa
unui sistem de aer condiţionat au constituit neajunsuri. Inaugurarea mult
îmbunătăţitului bazin acoperit din cartierul Circumvalaţiunii
a generat o migraţie în oraş a înotătorilor şi
antrenorilor lor, ce a pus de fapt punct programului de înot de la ILSA.
Începutul
anilor ‘70 a marcat sfârşitul carierei de antrenor a lui Adalbert Stănescu.
Cu fostul jucător Alexandru Cinteanu la cârmă, echipa de polo pe apă
a continuat să se pregătească şi să evolueze cu succes
minim în locaţia sa istorică.
Anii ‘80 – Începutul
sfîrşitului
Neavînd
parte de jucători de calitate şi fără beneficiile unor bune
condiţii de antrenament, declinul echipei de polo pe apă a continuat
neabătut. Cu un sprijin total din partea managementului întreprinderii,
antrenorul Cinteanu a căutat ajutor din exterior, care a sosit în persoana
lui Constantin (Costel) Manea, un jucător de polo pe apă din Bucureşti,
care s-a mutat în Timişoara în 1982. La puţin timp după sosirea
sa şi ajutat de jucătorul veteran Weiszpecher Laci, Manea Costel a iniţiat
o intensivă campanie de recrutare prin şcolile timişorene, acţiune
ce a adus sînge proaspăt în programul de tineret al clubului. Echipa de
juniori a lui ILSA, alcătuită aproape în exclusivitate din noi recruţi,
a reuşit în 1984 să se reconecteze cu cele mai bune grupări din
ţară, calificîndu-se la finalele naţionale. În aceeaşi
perioadă Manea Costel a figurat şi ca jucător, pe lîngă
rolurile de antrenor secund şi partener de idei al lui Cinteanu.
Scăderea
standardului de viaţă a generat o migraţie fără
precedent a jucătorilor de polo pe apă din alte centre din ţară
spre Timişoara, oraş perceput ca oferind mai bune condiţii de viaţă
decît alte localităţi din România. Diversele formule ale anilor ´80
au inclus localnici ca Peter Somorai şi Laci Weiszpecher, ambii la echipă
din anii ‘60, Vasile Grecu, Nandor Toth, Dr. Caius Solovan, Alexandru
Friedman, Harald Ziegler, Adrian (Ledi) Lederer, Arthur Wachter, Mircea Ursu,
Mihai Laiu, Pascariu, Apostol, Stîngaciu, Kolhammer, Grada, Deşliu, precum
şi cîteva implanturi din Bucureşti, Arad şi Cluj, printre care
Emil Tătaru, Ioan Dingu, Florin Florincescu, Doru Spînu, Huber, Colceriu,
Marin Sterpu, Nicolae Andreescu, Todoruţ, Fărcuţă, Boroş
şi Adrian Munteanu, component al naţionalei României.
Beneficiind
de această neaşteptată infuzie de talent, echipa a revenit încă
o dată în elita naţională iar în 1983 a reuşit să înfrîngă
puterea zilei, Steaua Bucureşti, într-un joc disputat la Oradea, fără
doar şi poate cel mai bun rezultat ca antrenor repurtat de Cinteanu. Acelaşi
an a adus şi o altă schimbare: măcinat de deteriorarea stării
sale de sănătate, antrenorul Cinteanu s-a retras din postura de frunte,
făcîndu-i loc noului sosit Iuliu Olac, un fost jucător al naţionalei
României şi al Rapidului. La timonă cu noul său antrenor, echipa
şi-a menţinut poziţia în prima ligă naţională,
dar fără a ieşi în evidenţă. Rolul de antrenor
principal a fost preluat în 1988 de Marin Sterpu.
În
1985, după 15 ani de deteriorare fizică, incinta ce găzduia
bazinul de înot a suferit o majoră regenerare, incluzînd, printre altele,
un sistem de încălzire care – în mod ironic – avea să rămînă
neutilizat, datorită crizei de combustibil.
Anii
‘80 au constituit prima decadă fără un program activ de înot
la ILSA.
Anii ‘90 – Sfîrşitul
Decada
a debutat cu trecerea în nefiinţă a lui Alexandru Cinteanu, a cărui
existenţă a fost asociată îndeaproape cu clubul ILSA vreme de
peste 4 decenii, mai întîi ca jucător, apoi ca antrenor.
Puţine
sunt ştiute despre ultimii ani ai programului de polo pe apă de la
ILSA. Rănită de un acut gol financiar, echipa de polo pe apă,
ultima entitate supravieţuitoare a unui cândva efervescent club, s-a
dezintegrat oficial în 1999.